Pentru cine am sarbatorit noi Craciunul?

In a III-a duminica a Adventului am auzit o predica a unui preot catolic, pr. Cristinel Fodor,  in care ni se reaminteste de fapt, pentru cine sarbatorim noi Craciunul.

Disclaimer: Acest material a fost conceput atat prin creatie proprie, cat si din diverse surse de inspiratie, carti teologice cat si Sfanta Biblie (citate). In esenta, predica nu incearca sa inventeze apa rece, ci doar o incalzeste putin si o prezinta sub o forma digerabila oamenilor obisnuiti.

Iata textul:

Mai sunt 13 zile până la Crăciun şi nu doar în Biserică ci şi în lume se văd pregătiri. De fapt pe străzi, în supermarketuri, în malluri, în reclamele de la televizor ornamentele cu clopoţei, trăsuri trase de reni, beculeţe multicolore au început să apară încă din noiembrie. Pentru o clipă ai impresia că toată esenţa Crăciunului stă ascunsă în globurile transparente… Îţi vii în fire întrebându-te, cu ce scop toate aceste pregătiri? Este aşteptat cineva! Dar cine este „cel care trebuie să vină”?

Riscăm să sărbătorim doar un „rege al consumului”. Este un scandal! „Fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,6). În evanghelie pregătirea are loc în pustiu; nu pentru că este locul fericirii voite de Dumnezeu – de aceea va înflori – ci pentru că trebuie să ieşim de acolo: este locul încercării, al ispitei, al însetării, deci al dorinţei; este locul unde cuvintele speranţei capătă sens. În acest timp al Adventului ne întoarcem în pustiu: acolo unde nu mai este viaţă, unde e mizerie fizică şi morală, nedreptate, descurajare şi rătăcire. Pentru aceasta nu trebuie să mergem prea departe: chiar şi în autobuzele mai aglomerate putem întâlni, într-un fel, pustiul. Şi apoi mai este şi pustiul nostru interior.

Deci, cine este „cel care trebuie să vină”? Acum, după 2000 de ani, ştim cine este:

Isus din Nazaret a fost cea mai importantă personalitate apărută vreodată în arena istoriei umane. Nici un alt om nu îl poate egala în ceea ce priveşte profunzimea caracterului, adâncimea sufletului, diversitatea interesului sau spectrul de influenţă. El este cea mai importantă personalitate care a umblat vreodată pe prăfuitele cărări ale vieţii.

Este aproape imposibil de imaginat ca un copil să se nască într-o casă atât de umilă ca cea a lui. Într-un sat fără importanţă, obscur, într-o ţară mică, a venit Cel a cărui viaţă plină de dinamism va schimba întregul curs al istoriei.

El s-a născut din Fecioara Maria într-o iesle împrumutată în micuţul oraş Betleem. Tatăl său, purtător de grijă, era un simplu tâmplar; şi totuşi, el a sădit în mintea copilului său creativitatea ingenioasă nu doar pentru construirea unei case materiale, ci şi pentru construirea unui palat din fiinţe omeneşti, palat numit Împărăţia cerurilor.

Isus a trăit doar 33 de ani. S-a născut evreu, dispreţuit şi umilit. Regele său a fost Cezar August, care a domnit peste o mare împărăţie pământească. Dar Cezar nu a ştiut că urma să se ridice Unul care va forma o împărăţie mult mai mare ca suprafaţă, mai largă în ceea ce priveşte obiectivul şi mai bogată în ceea ce priveşte scopul, împărăţie care dăinuie chiar şi acum, când cele mai monumentale şi scumpe palate ale Romei zac în praful uitării.

Au existat mulţi oameni mari de-a lungul secolelor: Michelangelo şi Leonardo da Vinci în artă; Socrate şi Cicero în filosofie; Beethoven, Bach şi Mozart în muzică; Shakespeare şi Eminescu în literatură; Abraham Lincoln în politică; Eistein şi Edison în ştiinţă. Într-adevăr, s-ar putea să mai existe asemenea oameni mari, dar nu va mai fi nimeni niciodată asemenea lui Isus, pentru că nu este nevoie de un alt Isus. Acest Isus „este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evr 13,8). Isus a trăit în virtutea vieţii fără sfârşit; ceea ce a fost El atunci, El este şi acum – Fiul veşnic, neschimbat şi binecuvântat al lui Dumnezeu.

Isus a fost unic în toate felurile. A călătorit puţin, limitându-şi lucrarea într-o ţară care are doar 72 de kilometri lăţime şi aproximativ 240 de kilometri lungime. El nu a dispus de nici o modalitate modernă de propagandă. Pe atunci nu existau căi ferate, nici bărci cu motor, nici avioane, nici ziare, reviste, computere sau prese de tipar, nici emiţătoare radio sau televiziune, nici telefoane.

Şi totuşi, El a propovăduit un mesaj atât de puternic despre dragoste încât ucenicii săi au fost gata să ducă acel mesaj în toate colţurile lumii.

Isus nu a avut un nume influent, nici bogăţie sau poziţie socială. El nu a avut nici pregătire specială, nici educaţie, cu excepţia a ceea ce a primit pe genunchii mamei sale, Maria. El nu a avut vreo specializare sau diplomă. El a trăit şi a umblat printre oameni obişnuiţi. Când a murit, a fost pus într-un mormânt împrumutat. Averea pe care a lăsat-o în urmă a fost o singură cămaşă fără cusătură.

Nu a fost doctor, totuşi i-a vindecat pe cei bolnavi, a deschis ochii orbilor, a desfundat urechile surzilor, a curăţit leproşii şi a înviat morţii.

Nu a fost avocat, dar a cunoscut Legea, a explicat-o şi a aplicat-o relaţiilor obişnuite dintre oameni. El însuşi a devenit sursa dreptăţii, iar principiile lui îşi găsesc tot mai mult loc în inimile şi în conştiinţele oamenilor.

Nu a fost scriitor. Nu a scris nici o carte, nu a compus nici o poezie, nu a întocmit nici un document, nu a editat nici o lucrare, nici nu a contribuit la vreun editorial. Singurele cuvinte pe care le-a scris au fost pe nisip, cuvinte ce au dispărut în aceeaşi zi, dacă nu chiar în aceeaşi oră. Nu s-a păstrat nici măcar o literă din acele cuvinte. El nu s-a folosit niciodată de un stilou, de un pix, de o maşină de scris sau de un computer. Nu avem nici o propoziţie, nici un cuvânt sau silabă scrisă de mâna lui. Cu toate acestea, despre El şi despre cuvintele sale au fost scrise cele mai multe cărţi, mai multe decât despre oricare alt om care a trăit vreodată pe faţa pământului.

El a influenţat vieţile a mult mai multor oameni decât toţi autorii din toate timpurile. Povestea vieţii sale a fost tradusă în peste 1.000 de limbi. Aceasta este citită de nenumărate mii de oameni şi este povestirea cea mai bine vândută în fiecare an.

Nu a fost orator, dar nimeni n-a vorbit la fel ca Omul acesta. Discursurile sale au devenit tema a mii de prezentări publice. Cuvintele sale sunt simple şi clare. El a folosit destul de puţine adjective, dar propoziţiile sale abundă în frumuseţe, însemnătate şi har.

Vorbele sale sunt săpate pe table de marmură, imprimate pe granit nepieritor, transpuse pe table de bronz, scrise pe vitralii în nenumărate biserici, modelate în mozaicuri bogate pe pereţii templelor şi puse în domuri sub arcadele unor mari catedrale.

Cuvintele sale sunt nestemate literare. El este un interpret de neegalat în orice fel de literatură. Shakespeare şi Eminescu îşi pleacă capul în faţa lui, recunoscându-i superioritatea. Isus a folosit eficient toate formele de comunicare umană: parabola şi metafora, alegoria şi epigrama, simbolul şi analogia, fără a dilua semnificaţia sau a exagera frumuseţea adevărului.

Nu a fost poet, dar a inspirat mii de poeţi, ajutându-i să-şi exprime sentimentele cele mai sublime.

Nu a fost muzician, dar el este cel care i-a inspirat pe cei mai mari muzicieni. Fără el nu s-ar fi scris nici unul din frumoasele imnuri creştine şi nici sublima muzică gregoriană.

Nu a fost arhitect sau constructor. A fost un simplu tâmplar din Galileea – un om care făcea pluguri şi juguri pentru boi. Dar El a inspirat cea mai extraordinară şi mai impunătoare arhitectură cunoscută umanităţii – El însuşi s-a specializat în modelarea caracterului – transformând oamenii în adevărate minunăţii. L-a luat pe Simon Petru şi a făcut din el un sfânt. L-a luat pe Saul şi l-a făcut Paul.

Nu a fost un om de stat, nici nu a deţinut şi nici nu a dorit vreodată să deţină o poziţie oficială. Nu s-a implicat în politică, dar a pus bazele unei împărăţii. A decretat o constituţie – „predica de pe munte”. Principiile sale au detronat păcatul şi greşeala şi au pus în locul lor adevărul. El a fost un instigator şi un revo­luţionar. S-a împotrivit răului, persecuţiei şi tiraniei. Principiile sale au pus bazele pentru afaceri, afaceri bazate pe încrederea care rezultă din integritate.

Dar, din tot ceea ce a fost şi este El, motivul principal pentru care El a venit pe pământ a fost acela de a fi Mântuitorul nostru şi de a ne arăta chipul lui Dumnezeu: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl”. Ioan Botezătorul l-a prezentat strigând: „Iată Mielul lui Dumne­zeu, care ridică păcatul lumii!” (In 1,29). El a fost un învăţător de neegalat. A fost un filosof profund. A fost cel mai mare dintre oameni. El a fost idealul perfect. Dar mai mult decât toate acestea, el a fost Răscumpărătorul lumii.

Isus este personalitatea miraculoasă. El este Fiul lui Dumnezeu şi singura speranţă pentru această lume. Pentru că el este toate acestea, el te poate schimba pe tine, mă poate schimba pe mine şi pe toţi cei care vin la el.

Ştim toate acestea de 2000 de ani, şi-i mulţumesc pentru ocazia pe care mi-a dat-o de a le spune şi la radio. Iată cine „trebuie să vină”. Totuşi nu este chiar atât de uşor să-l recunoaştem.

Ioan Botezătorul, ştim aceasta, este unul dintre personajele care ne însoţesc şi ne ajută în pregătirea noastră pentru Naşterea Domnului. El ne-a îndrumat şi săptămâna trecută, Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria fiindu-ne călăuză în prima duminică.

Iată-l azi pe Ioan întrebându-se: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?” La fel ca mulţi din vremea lui, şi Ioan Botezătorul avea aceleaşi aşteptări cu privire la Mesia. Unul, care să vină să-i elibereze de sub domnia romană şi să instaureze împărăţia lui Israel. Pe când era în închisoare poate că s-a întrebat de multe ori: De ce nu s-a întâmplat aşa? De ce nu a mers Isus la autorităţi, să le scoată afară din teritoriul lui Israel? Era dezamăgit poate şi datorită faptului că aşteptările nu i-au fost împlinite.

Unii cunosc chiar din copilărie ce înseamnă dezamăgirea pentru că nu ţi-au fost împlinite aşteptările. Părinţii îi pregătesc copilului ceea ce el are nevoie, nu ceea ce el şi-ar fi dorit! Dacă Ioan Botezătorul şi unii din vremea lui au aşteptat o eliberare din robia fizică, Dumnezeu ne-a pregătit prin Cristos eliberarea din robia spirituală!

„Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?” Acestei întrebări Isus i-a răspuns : „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: ⁵ orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. ⁶ Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

Ce răspuns interesant! Isus i-a provocat pe acei ucenici să se convingă personal de identitatea lui, prin ceea ce puteau vedea şi auzi. Ziua Domnului sosise şi acestea erau evidenţe ce atestau că Împărăţia lui Dumnezeu, a început. Ca să descoperiţi realitatea trebuie doar să „priviţi în jur” a spus Isus , „vedeţi ceea ce se întâmplă”!

Cu sute de ani înainte de venirea lui Isus, profetul Isaia a anunţat ce se va întâmpla atunci când va veni Mesia. În mesajul său Isaia prevesteşte aceleaşi fapte : „Ochii orbilor vor vedea, urechile surzilor vor auzi, iar ologii vor sări ca o căprioară!” De ce alte semne mai era nevoie?

Şi pentru că suntem în „Anul familiei şi Căsătoriei creştine” vreau să ofer un cuvânt de speranţă familiilor tuturor ascultătorilor, pentru că mesajul acestei duminici este speranţa şi bucuria:  obişnuim ca de Crăciun să împodobim un brad. Bradul de Crăciun are un mesaj aparte, ce ne scapă adesea la prima vedere.

În plina iarnă, când natura e îngheţată şi lipsită de viaţă, bradul aduce în căminele noastre un suflu nou de viaţă prin cetina lui verde. Verdele este semnul speranţei şi al unei vieţi noi, ce vrea să ţi se dăruiască şi ţie de Crăciun, aducând lumina în nemângâierile şi întunecimile tale, familie!

Statura bradului se subţiază spre vârf, direcţionându-ne privirile spre cer şi amintindu-ne astfel că în viaţă este mai bine să priveşti în sus decât să te laşi copleşit de probleme şi îngrijorări. Cu Dumnezeu ai întotdeauna cel puţin un motiv de speranţă. Pentru acela care priveşte spre El, speranţa nu moare. Păstrează în minte şi în inimă acest sâmbure de putere!

Crengile bradului amintesc mereu de forma crucii, atenţionându-ne astfel că ieslea şi crucea sunt inseparabile. Crăciunul nu poate fi despărţit de Vinerea Sfântă. Acest Isus, a cărui naştere o sărbătorim de Crăciun, s-a lăsat ţintuit pentru noi pe cruce. Crucea este şansa familiei pentru un nou început!

Bradul este însă şi un indicator ce aminteşte de pomul vieţii din paradis – un semn pentru Cristos, care a devenit pentru noi noul locaş al vieţii. Uneori, crucea lui Isus a fost reprezentată în picturi sau prin sculpturi ca un copac sau un trunchi înfrunzit de copac – un simbol al faptului că Isus este noul locaş al vieţii veşnice. Şi tu, familie, poţi avea parte de această viaţă!

Privind acest pom poţi să înţelegi cât de imprevizibilă este viaţa pe pământ . Pomul prin singurătatea lui şi prin rezistenţa lui în faţa tuturor vicisitudinilor naturii poartă un mesaj pentru toţi trecătorii! Un mesaj asemănător cu cel al Crăciunului: „Există viaţă, bucurie şi speranţă chiar în mijlocul acestei lumi împietrite şi secetoase”!

De fapt Isaia a scris : „Pustiul şi ţara fără apă se va bucura; pustietatea se va veseli, şi va înflori ca trandafirul” (Is 35,1). Această speranţă de viaţă este prin Cristos, care a venit să ne aducă binecuvântarea.

În acest timp de Advent auzim cuvintele de speranţă: „Familie, curaj! Nu te teme. Tu eşti sanctuarul iubirii. Nu uita legământul sfânt. Fii leagănul vieţii”. Să avem încredere că reînnoirea va veni în primul rând de la Dumnezeu, prin iubire, dar şi de la noi, transformaţi şi revigoraţi de Dumnezeu. Tuturor vă doresc multă bucurie în Domnul. Amin.